_______________________________________________________________________
Poor regulations and laws lead to the ever-increasing problem of the quality of translations in Romania. In deed, it is easy to get certified, but this easiness inherently results in the poor education and training of translators - some of whom represent the Romanian state in trials and other various legal matters. This is a serious situation that should be taken into account by Romanian authorities.
______________________________________________________________________
Aş vrea să spun că încă mă miră şi mă şochează ce se întâmplă în România în domeniul traducerilor. Dar, având în vedere putreziciunea sistemului în întregul său, ar fi de mirare să mă mai mire ceva....
______________________________________________________________________
Aş vrea să spun că încă mă miră şi mă şochează ce se întâmplă în România în domeniul traducerilor. Dar, având în vedere putreziciunea sistemului în întregul său, ar fi de mirare să mă mai mire ceva....
Am intrat "în forţă" pe piaţa
traducerilor în 2000, după o cochetărie de vreo zece ani cu acest domeniu, timp
în care am tot tradus diverse materiale pentru prieteni sau doar pentru mine,
să-mi "fac mâna", să-mi aplic cunoştinţele de limbă engleză acumulate
de când eram eu mică-mică şi m-am apucat să învăţ singură această limbă.
Privind acum în urmă, constat că am avut un
noroc chior: la toate cele trei firme cu care am avut colaborare permanentă din
2000 încoace, am "intrat" simplu: am dat un test, l-am luat, am
început colaborarea. Nu m-a întrebat nimeni de diplome şi de autorizaţii. Norocul
meu, că nu aveam nici o hârţoagă la mână. Mă rog, la o adică mă puteam lăuda cu
10 pe linie în toată perioada de şcolarizare, plus un examen de Bac la engleză,
luat cu 9, cu intrarea cu bursă de merit la o facultate unde susţinusem un
examen la aceeaşi limbă şi o diplomă de perfecţionare de la Dalles, tot pe
engleză, pentru orice eventualitate.
Dar pe oamenii aceia cu care am colaborat nu
i-a interesat nimic din toate astea. S-au sinchisit exclusiv de capacităţile
mele. Spre norocul meu, cum am spus. Că dacă era pe bază de patalama, cum se
întâmplă azi, capacităţile mele ar fi valorat fix zero barat.
Desigur, în răstimpul acesta au tot crescut
exigenţele pe piaţa traducerilor. Dar, evident (evident pentru că e vorba de
sistemul românesc), nu în direcţia calităţii, ci în cea a cumulului de
hârţoage. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Piaţa de patalamale a crescut
enorm, proporţional cu cerinţele angajatorilor, care au crescut, la rândul lor,
proporţional cu numărul celor în căutarea unui loc de muncă. Aşadar, se fac
bani mulţi din diplome pentru care aspiranţii la calificări ar face / plăti
orice / oricât. Coincidenţă sau nu, în paralel cu creşterea cantitativă a
hârţoagelor s-a produs o scădere calitativă a capacităţilor atestate de
acestea. Dar acesta e alt subiect interesant, care merită abordat separat.
De voie-de nevoie, într-un final m-am adaptat şi eu, cât de
cât, la sistem: am o diplomă de licenţă în Litere, nişte acte care mă atestă ca
PFA prestatoare de servicii de traduceri (neautorizate), plus, fireşte, o
autorizaţie de traducător, cum îi stă bine traducătorului. Că actualmente
nimeni nu te mai consideră traducător dacă n-ai autorizaţia la mână. Şi cam
toată lumea te angajează ca traducător doar în baza acesteia.
Ei bine, despre această autorizaţie vreau să
vorbesc aici, după această lungă introducere. La ea se referă
titlul acestui articol. Este o autorizaţie asupra eliberării căreia cei în
măsură ar trebui să revină cu reglementări stricte, cu adevărat relevante pentru
competenţele celui care îşi pune ştampila pe actele dumneavoastră pe care le
legalizaţi la notar. Motivele sunt mai multe, destul de simple şi uimitor de ignorate de Ministerul Justiţiei:
1. Această autorizaţie am obţinut-o uluitor
de simplu (mă rog, uluitor ar fi într-un sistem normal, cum am spus): am
adresat o simplă cerere către Ministrul Justiţiei, la care am ataşat o serie de
documente, printre care o copie a diplomei de licenţă, din care diplomă reieşea
că la absolvirea facultăţii am dat un examen la limba şi literatura engleză.
Credeţi-mă pe cuvânt, dragi cititori (şi dacă nu mă credeţi puteţi verifica
uşor), că în toţi anii de facultate am studiat multă-multă literatură engleză, multă-multă gramatică engleză - dar nu d-aia
clasică, ci d-aia de-a lu' Chomsky & Co – şi nici o boabă, dar absolut
nici o boabă de engleză juridică. Engleză care, teoretic, e absolut necesară pentru
traducătorii de care are nevoie sistemul juridic şi pe care îi autorizează
Ministerul Justiţiei pe bandă rulantă, fără a avea habar de câte boabe de
engleză ştiu "adresatorii de cereri", ulterior "obţinători de
autorizaţie". Şi care engleză juridică prea puţină legătură are ea cu
gramaticile alternative şi cu literatura engleză, la care am dat eu examen de
licenţă, pe care l-am luat cu 10. Nota asta, aşa de mare cum e ea, este absolut
irelevantă în privinţa capacităţilor şi competenţelor mele de traducător în
domeniul juridic. Şi ale tuturor celorlalţi ca mine, desigur. În acest sens,
aşadar, autorizaţia de traducător este de fapt nulă. Căci de drept e perfect
valabilă, doar are ştampila Ministerului Justiţiei pe ea!
2. Această
autorizaţie mi-a agăţat de gât automat, indiferent de studii şi de pregătire,
calitatea de traducător-interpret. Or, să-mi fie cu iertare, dar asta e o
palmă cruntă pe obrazul licenţiaţilor în Filologie specializaţi în interpretariat, care
au studiat ani buni strict în acest domeniu, nu tocmai uşor. Ba dimpotrivă:
traducerea simultană, de pildă, este una dintre cele mai dificile ramuri ale
traductologiei. Ca atare, fireşte că l-am refuzat pe nenea poliţistu' care m-a
sunat într-o zi pentru a-mi solicita să mă prezint la el la circă, pentru că
avea nevoie de un interpret, urgent. Am încercat să îi explic că nu e
specializarea mea asta, că Ministerul Justiţiei a pus aşa, de la el, chestia
asta pe hârtia aia de-i zice autorizaţie, fără să mă întrebe nimeni şi pe mine
dacă vreau sau dacă pot. N-a înţeles prea bine nenea poliţistul, aşa că nu ştiu
ce altă scuză i-am îndrugat – deşi statul mă obligă să accept orice solicitare,
că cică nu ştiu ce-mi face dacă refuz. Adică toţi traducătorii autorizaţi ar
trebui să stea lângă telefon, aşteptând cuminţi de la stat comenzi la care să
răspundă prompt, sau, mă rog, să refuze cu temeinic motiv – pe caz de boală
adeverită cu vreo adeverinţă, ceva, nu-i aşa?
3. Modul de
acordare a acestei autorizaţii este profund discriminator. Dacă eu am
obţinut-o aşa, doar că făcui Facultatea de Litere, unde, printre altele, am
studiat literatura engleză şi gramatici alternative sau mai ştiu eu ce minuni folositoare
lingvistului, nu traducătorului, şi fără a mi se lua în considerare vreo
notă sau vreo medie la engleză, alţii au dat examene grele, specializate
în engleza juridică, luate cu cel puţin media 7 şi plătite cu
bani grei (vreo 2000 de lei),
pentru a obţine un atestat de traducător de la stat, pe baza căruia
şi-au obţinut autorizaţia (asta dacă
au reuşit măcar să se înscrie la examen; eu nu am reuşit, când am încercat, că
era o coadă de la etajul 1 până în stradă, la care, evident, nu am stat –
consider că mi-am făcut porţia de stat la coadă pe vremea lu' Ceaşcă; în plus,
dacă nu mă înşală memoria, numărul de înscrieri era limitat). Ar fi interesant
de vorbit aici despre şpăgile din sistem doar pentru a ajunge să depui dosarul,
nu să iei examenul. Dar, mă rog, cum nici dătătorii, nici primitorii de şpagă
nu cred că ar fi dispuşi să vorbească, nu pot obţine date concrete, am la dispoziţie doar zvonuri ce mi-au trecut demult pe la urechi, când am vrut să-mi iau atestatul menţionat, deci nu am cum să intru în
detalii. Aşa că nu intru şi trec la următorul punct:
4. Această
autorizaţie se acordă strict pe domeniul juridic, şi strict pentru
traducătorii folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de
Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de
instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de
executori judecătoreşti – aşa cum zice chiar la titlul Legii privind autorizarea şi plata traducătorilor şi interpreţilor.
Un lucru pe care nimeni nu pare să-l înţeleagă, nici măcar "birourile de
traduceri" (am folosit aici ghilimelele pentru cunoscători ;) ).
Aşadar,
această autorizaţie atestă (mă rog, cât poate ea să ateste, în condiţiile
arătate) strict competenţe de traducere în domeniul juridic, pentru situaţiile
/ instituţiile enumerate în legea menţionată. Însă în realitate ea atestă pur şi
simplu dreptul (obţinut foarte uşor, în majoritatea cazurilor) de a pune ştampilă pe anumite documente pentru anumite
instituţii. Atât şi nimic mai mult (excepţia fiind, desigur, cazul celor care sunt testaţi în engleza juridică). Nu am nevoie de ea pentru a
traduce literatură, manuale, cărţi tehnice, studii medicale, sociologice sau politice
etc. Nu am nevoie de ea nici
chiar pentru domeniul juridic, atâta vreme cât materialele traduse nu sunt destinate
strict scopurilor / instituţiilor menţionate în lege. Prin urmare, mi se pare un moft şi o prostie ca, atunci
când vrei să lucrezi ca traducător în orice domeniu, chiar şi în cel juridic – cu excepţiile date – să ţi se
ceară această autorizaţie doar aşa, de dragul de a o arunca într-un vraf de
hârtii care, oricum ar fi ele şi de oricine ar fi eliberate, în majoritatea
cazurilor sunt fără relevanţă pentru capacităţile tale de traducător.
5. Această
autorizaţie nu îmi garantează nici perceperea unui tarif mai mare pe pagină,
nici linişte şi / sau o viaţă mai bună, ci poate dimpotrivă:
asigurându-mi o colaborare permanentă cu o firmă de traduceri (care, în baza
autorizaţiei, mă va prefera pe mine în detrimentul unui traducător fără
autorizaţie), îmi va crea condiţiile pentru a accepta un tarif mai mic, că şi "gura
firmei" trebuie să mănânce (uneori chiar mai mult decât mine), în schimbul
unor comenzi într-un număr relativ constant. În plus, atât de mult mă strâng de
gât statul, biroul de traduceri, notarul, legile, regulamentele şi
reglementările, etern schimbătoare, încât, decât să mă sufoc, prefer să traduc
"mai răruţ şi mai drăguţ" chestii care nu trebuie neapărat
autorizate.
Şi, pentru că
veni vorba că obţin mai uşor o colaborare cu patalamaua la mână, nu înţeleg
aroganţa unor "autorizaţi" traducători de certificate, contracte şi
declaraţii vizavi de "neautorizaţii" care traduc beletristică,
teze de doctorat sau studii clinice (comparaţia poate părea forţată, dar atât situaţia, cât şi ridicolul ei sunt reale şi au la bază întâmplări adevărate ;) ). Traducerile "neautorizate" presupun o muncă la fel de grea ca şi pompoasele traduceri autorizate. Uneori – de fapt adeseori – chiar mult mai
grea.
Evident că
n-am să închei fără să-mi dau cu o părere finală:
Uşurinţa cu
care se acordă marea majoritate a autorizaţiilor de traducător are, desigur,
consecinţe atât în planul calităţii traducerilor, cât şi în cel al eternelor
probleme legate de tarifele pentru traduceri.
Cele câteva
puncte de mai sus evidenţiază doar unele dintre hibele sistemului, care s-ar
putea remedia uşor, doar să vrea cei care pot. Adică: să organizeze o testare prealabilă serioasă
pentru toţi "aspiranţii" la autorizaţii, testare eventual precedată
de oarecare studii (cursuri) de specialitate. O bună măsură ar fi şi reautorizarea
periodică, în aceleaşi condiţii stricte ca şi autorizarea iniţială.
Probabil că din aceste măsuri va avea de
câştigat toată lumea: traducătorul autorizat va fi cu adevărat apreciat, inflaţia
de traducători va scădea şi tarifele vor creşte, dar vor fi însoţite şi de o
creştere calitativă a traducerilor. Cel puţin teoretic. Căci practic... trăim
în România şi ......... rog cititorii să completeze spaţiul punctat.
Ai perfecta dreptate...si eu sunt in aceeasi situatie. Pana sa am autorizatie de traducator, nu dorea nimeni vreo colaborare cu mine, ma refer la birourile de traduceri. Acum o am, dar nu mai sunt sigura ca vreau sa lucrez in domeniu...mi s-a urat de lipsa crasa de profesionalism...
RăspundețiȘtergereO postare mai vreme, dar eu acum am dat de ea. Mi-am luat si eu autorizatia de traducator si a fost incredibil de simplu. Prea simplu, chiar. Luata mai mult de gura mamei, care m-a batut la cap cu asta. Eu nici macar nu am facut limbi straine, ci o facultate cu predare in limba straina, economica. Lucru care e cam egal cu zero, ca eu stiu termenii in engleza, in romana habar nu am cum se traduc oficial...Si oricum cam degeaba am luat-o, ca firmele vor sa ai si pfa neaparat, care te obliga la platirea unor extra taxe si eu nu vreau sa imi fac deloc asa ceva... Eu vroiam sa traduc carti, dar greu se intra la editurile mari unde se face asa ceva.
RăspundețiȘtergereEu n-am studii in domeniu. Dar am obtinut autorizatia dand testele necesare la Ministerul Culturii pentru doua limbi (engleza si rusa). Am fost foarte surprins sa aflu ca exista persoane care pot obtine asemenea autorizatii in baza a doua-trei hartii, fara niciun fel de verificare. Mi se pare ca toti cei care vor asta ar trebui sa dea testul, avand in vedere calitatea sistemului educational in domeniu. Am fost de asemenea surprins cand am aflat ca autorizatia e una de traductor si interpret. Doamna de la Ministerul Justitiei a fost tare incurcata cand i-am zis ca nu vreau sa ma ocup de interpretare. "Daca nu va simtiti in stare, ganditi-va inainte sa depuneti actele." Pai normal ca nu ma simt in stare, nu intelegi ca sunt chestii diferite?
RăspundețiȘtergere