EVRIKA! Am găsit, în sfârșit, lămuriri la o veche problemă ce mă frământa de ceva vreme. Țineam eu minte că prin școala generală o profesoară de română ne-a spus că pentru ș și ț se folosește sedila. Țin bine minte, pentru că era prima oară când auzeam acest cuvânt. Cum de la o vreme tot citesc pe net că de fapt se folosește virgula și cum NU am găsit nicăieri argumente pentru aceasta, nici nu-mi aminteam să fi fost pomenită virgula sub t și s pentru redarea sunetelor [ts] și [sh] în lucrarea lui Maiorescu "Despre scrierea limbii române" - în urma căreia s-a stabilit definitiv scrierea cu diacritice ‒ , am purces în căutarea lămuririlor și le-am găsit. Iată-le:
"Aplicînd aceasta la cercetările noastre, aflăm numai următoarele semne corespunzătoare: pentru însemnarea lui s ca să citească ш va servi sedila = ș, pentru însemnarea lui t ca să se citească ц va servi asemenea sedila = ț, iar pentru însemnarea lui a ca să citească Ъ va servi semnul scurtării = ă, afară de persoana 3 sing. a perfectului conjugării I, unde Ъ se scrie prin â. Argumentele se înțeleg ușor prin explicarea teoretică de mai nainte*. Sedila este obștește cunoscută din limba franceză; ea nu are alt înțeles decît acela al înmuierii unei consonante, ea este și introdusă la noi cu acest înțeles al său, mai toate cărțile și jurnalele României libere, prin urmare partea cea mai considerabilă a literaturei noastre, exprimă pe ш și ц prin ș și ț."
Titu Maiorescu, Despre scrierea limbei române, în Critice, Editura Minerva, colecția Biblioteca pentru toți, București, 1973, vol. I, pag. 399
* pag. 339-399 din lucrarea citată
(Sublinierile mele și transcriere cu ortografia ediției citate)
Q.E.D.
Cristina Andrei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu