____________________________________________________________________
History is made on TV nowadays. No wonder, therefore, that major events and commemorations of great moments of History are forgotten, as the main stream is the focus on most ridiculous subjects, while great men who made History and their quests are thrown into oblivion...
___________________________________________________________________
În decembrie '89, celor care au ieșit în stradă ISTORIA le-a curs prin sânge. Au fost și unii care s-au încuiat în casă de frica Istoriei, așteptând ca ea să… treacă… Au fost și alții, mulți, care și-au văzut de pregătirile de Crăciun – tăiatul porcului, coptul cozonacilor – privind, printre altele, la Istorie, în fața televizorului… De atunci încoace ne-am obișnuit ca, din când în când, să privim Istoria la televizor...
History is made on TV nowadays. No wonder, therefore, that major events and commemorations of great moments of History are forgotten, as the main stream is the focus on most ridiculous subjects, while great men who made History and their quests are thrown into oblivion...
___________________________________________________________________
În decembrie '89, celor care au ieșit în stradă ISTORIA le-a curs prin sânge. Au fost și unii care s-au încuiat în casă de frica Istoriei, așteptând ca ea să… treacă… Au fost și alții, mulți, care și-au văzut de pregătirile de Crăciun – tăiatul porcului, coptul cozonacilor – privind, printre altele, la Istorie, în fața televizorului… De atunci încoace ne-am obișnuit ca, din când în când, să privim Istoria la televizor...
Pe 10 octombrie anul acesta PNȚCD a împlinit 85 de ani. Cel mai vechi partid din Europa continentală. Artizanul Marii Uniri. "Răsplătit" de regimul comunist cu mii de ani de pușcărie și cu moartea, multiplicată de mii de ori, în mii de feluri… Dar cine își mai aduce aminte?… Televiziunile erau, firește, ocupate cu faptul divers de zi cu zi…
A doua zi, pe 11 octombrie a.c., s-a stins ultimul Patriarh al PNȚCD, ultimul dintre liderii PNȚ pre-decembriști, mulți dintre ei stinși neștiuți în chinuri crunte în temnițele comuniste… La întâlnirea de taină din Ceruri – vegheată de Maniu, Mihalache și Coposu – s-a alăturat Ion Diaconescu, ultimul Luceafăr țărănist care, străbătând pentru ultima oară, fulgerător, firmamentul Istoriei, a aruncat o ultimă lumină asupra unui trecut MACABRU, de care MULȚI nu știu. Acești mulți s-au întâlnit, din nou, cu Istoria la televizor, printre altele. O zi. Sau două…
La distanță de câteva zile, Istoria a trecut, iar, prin(tre) noi. Regele Mihai și-a aniversat, pe 25 octombrie, cei 90 de ani de viață, suprapusă Istoriei. Unii, puțini, au aplaudat, mai mult sau mai puțin fățarnic, în Parlament, la Ateneu ori la Operă. Câțiva (neimportanți pentru televizor) au ieșit în stradă, într-un elan pro-monarhist sincer . Alții, mulți, au urmărit la televizor și Istoria, printre altele…
Năpădit de atâta istorie, pentru care nu era pregătit, televizorul nu a mai avut timp și spațiu zilele acestea pentru menționarea unui alt eveniment istoric petrecut exact acum 55 de ani: mișcările studențești anticomuniste din Ardeal, ce au debutat la Timișoara (stranie coincidență!), pe 27 octombrie 1956, în semn de solidaritate cu revolta anticomunistă din Ungaria.
Acum 55 de ani, studenții timișoreni s-au ridicat împotriva regimului comunist, cerând plecarea armatei sovietice din țară, lichidarea cultului personalității, libertatea presei și a cuvântului… Li s-au alăturat elevi de liceu, precum și o parte a populației. Firește, au suportat apoi consecințele: stingerea manifestațiilor prin forță, interogatorii, anchete, arestări, ani de temniță… Un moment ce ar fi trebuit să marcheze Istoria noastră recuperată. Un moment care ar fi trebuit măcar menționat zilele astea, fie și într-o știre de 2 minute…
Oare în manualele noastre de ISTORIE, printre altele, este menționat pe undeva, fie și într-o notă de subsol, acest eveniment?….
Televizorul nu are timp de istorie, pentru ca poporul nu traieste in istorie... Asta este una dintre cele mai bune descrieri ale poporului roman - un popor anistoric. Pentru noi, lucrurile au o dimensiune fatalist-metafizica neprecizata, concretizata printr-o patologie a scepticismului si a neimplicarii. Asa ne-am pastrat, printre altele, in majoritatea tarii (in afara oraselor mari) o fire nascuta acum mii de ani. Asa si-au conservat romanii din Ardeal (vatra neamului) identitatea, prin neparticipare, vreme de 900 de ani, la istorie - cea maghiara. Asa am ramas sub ocupatie turceasca 350 de ani, fara sa inmultim geamiile - nu am participat nici la istoria otomana. Marea parte a neamului asteapta ca istoria sa treaca. Istoria noastra nu o face poporul - exemplele sunt foarte putine. Istoria noastra au facut-o elitele, pe care poporul le-a lasat sa o faca, oricum ar fi fost - pe cat de mare e lipsa de respect a romanului fata de autoritate - acelasi scepticism - pe atat ii este supunerea in fata ei - din acelasi impuls anistoric care nu rezolva prin miscari manifest principiale, ci prin variante de boicot - pentru ca si istoria facuta de elite urmeaza sa treaca... :)
RăspundețiȘtergereAsta e. Iar televizorul post modernist este amoral - unul dintre principiile capitalismului este exploatarea slabiciunilor de consum. Oamenii nu acolo isi pastreaza, vizibil, doar ipostaza economica. Lupta trebuie sa se duca prin presiunea elitelor, asupra conducatorilor. Este singura varianta istorica pe care o avem, prin traditie. Televizorul va urma directia pe care o impun elitele societatii - combinate cu cea a pseudo-elitelor, eltiele prin ritual si poza, deja instalate pe estrada occidentului. Masei poporului nu foloseste sa ii spui, cu mobilul actiunii, ci doar cu cel al starii si tipului de asteptare.
Tryggvasson, îmi plac mult comentariile tale. Reușești uneori să pui degetul pe rană (într-un fel dureros, firește) cu o viziune largă, cu afirmații pertinente, aproape de necontrazis (și de necompletat), dure, de un realism ""hard core" și totuși fără cinismul întâlnit la mulți comentatori, analiști, istorici etc. La mulți dintre aceștia am în genere o reacție de genul: "hai lasă-mă" și schimb canalul / blogul etc. Pentru că sunt sătulă de stereotipurile din care nu pot să iasă, de acuzele constante aruncate asupra poporului ăstuia, de cenușa pe care trebuie neapărat, neapărat să ne-o punem în cap tot timpul etc. Tu însă reușești uneori să ajungi la esență cu obiectivitate, calm, răbdare și consecvență, cu un evident simț al istoriei și al psihologiei poporului nostru, sine ira et studio.
RăspundețiȘtergereA propos de ce zici tu mai sus, cică Engels zicea despre noi că suntem un popor prin definiție antirevoluționar și că ar trebui să dispărem cu totul :(
Scuze că nu-ți răspund mereu la comentarii, uneori chiar nu am timp, dar te asigur că le citesc și le apreciez enorm. By the way, am încercat și eu să comentez pe blogul tău cu ceva vreme în urmă - la un articol privitor la percepția divinității la români -, dar nu am reușit, probabil din motive tehnice, nu știu dacă ale mele, ale tale sau ale netului :(
La bună citire!
Cris A.
Buna, Cris! Ai rabdare sa citesti? Ca o sa dureze un pic. Imi vin atatea lucruri de spus, incat, cel mai adesea, nici nu imi vine sa ma apuc - chestiile astea imi plac mai mult vorbite - e mai simplu. Scrisul dureaza mult - cititul, macar, o sa ia mai putin.
RăspundețiȘtergereScurta erata la comentariul de mai sus: nu "oamenii nu acolo", ci "oamenii de acolo".
Apreciez mult ce spui. Ma bucur ca nu vorbesc singur si ca nu toata lumea crede ca sunt "romantisme fara rost". Sunt lucruri pe care le observi, la un moment dat incep sa se repete si ajung la un tipar. Compiland cu niscaiva (nu prea multe - marturisesc) lecturi istorice, cu ce spun diversi oameni despre altii si despre sine, iti formezi o imagine care cred ca e relativ completa, din moment ce tot ce ii e ulterior o confirma si o intregeste.
Engels era un tip care aprecia vitalitatea unui popor prin capacitatea sa revolutionara, e normal sa fi considerat asta, dar cred ca acest criteriu, unic, rateaza esenta, chiar si din punct de vedere istoric, iar, apoi, punctul de vedere istoric nu e totul. Si Cioran spunea lucruri asemanatoare, vorbind despre o lipsa de destin istoric, pana cand, la batranete, a ajuns sa aprecieze exact contrariul - reactiunea, nu revolutia. El n-a mers niciodata pana la a spune ca trebuie sa disparem, nu numai dintr-o menajare a propriei origini, ci, cred eu, pentru ca, inconstient, a purtat tot timpul un sens romanesc al vietii, chiar atunci cand avantarea constienta i-l contrazicea.
Eu, la un moment dat, am descoperit ca sunt roman, prin legaturile pe care le-am stabilit cu bunicii mei. Nu atat legaturi afective, pe alea nu le-am asimilat principial, cat legaturi morale. Mi-am dat seama ca exista o frumusete umana tipic romaneasca, imposibil de replicat oriunde in alta parte, la fel cum sunt si cea spaniola, franceza, italiana, ruseasca, de ce nu?, englezeasca, japoneza, etc. Lista e nesfarsita. Si mi-am dat seama ca daca tipul asta ar disparea, ar fi o mare pierdere pe pamant, nu doar a mea, subiectiva. Eu cred ca identitatile trebuiesc toate conservate, iar sa o conservam pe a noastra ne revine noua (bine, ele trebuie descoperite, mai intai, pentru a fi pastrate, pornind de la nivel personal si ajungand la cel de natiune - ca observatie, intr-o lume in care oamenii nu mai o identitate individuala - nici macar una inseriata, e o lipsa de individualitate, peste care se adauga produsul de serie - este o utopie sa vorbesti despre apartenenta lor la o identitate nationala - identitatea fiind un concept al lumii "auditive", nu al celei "vizuale" - e un alt timp al fiintei - nu se poate vorbi, deci, de o identitate nationala dincolo de cea generata de un tip de marketing national la care sunt atat de buni cei din vest). In ce priveste, majoritatea oamenilor nu au nici o idee vaga despre trecutul lor si cultura neamului lor - aici apare o alta identificare. Natiunea este un stil de a face lucrurile, o familie, o gasca, o limba, pentru majoritata oamenilor, dar acestea sunt lucruri luate de bune, pe care nu le asimileaza cu natiunea. In ce ne priveste, problema asta este acuta, iar lipsa de identitate si de mandrie nationala este exact atat de mare cat e inoranta istorica si culturala. Nici mai mare, nici mai mica.
RăspundețiȘtergereLa fel ca majoritatea oamenilor, nici eu nu vedeam lucrurile bune din noi ca pe lucruri bune - ci normale, de la sine intelese. Insuportabilul venea din cele rele. Nu exista o contrapondere pentre ultimele. Iesind in afara, am constatat ca multe lucruri ce-mie pareau omenesc-normale NU erau omenesti, normale, ci... romanesti, normale pentru mine, pentru ca eram roman. Si e vorba de lucruri care imi plac, mai mult, care mi se par valoroase. A caror absenta o simteam. Si am inceput sa vad ca fiecare plus, in vreo directie, vine la pachet cu un minus, de un alt tip. Practic, cum spun budistii, sunt aceleasi trasaturi, care genereaza, contextual, si calitatile si defectele. Este imposibil sa separi chirurgical binele de rau - asta este o tampenie proprie gandirii carteziene care rupe totul in bucati separate, intre care legaturile nu se mai pastreaza, iar intregul se recladeste sofistic, frankensteiniana. Cand apreciezi un tip de calitate, nu poti decat sa ii induri si deficienta aferenta. Nici un popor nu e perfect. Absolut. Iar gradul nostru de imperfectiune, chiar si acum, in momentele astea de decadere, nu este, inca, pe atat de rau, pe cat ar putea fi - asta pentru ca am avut o traditie, pe care multe tari nu o au, si oameni care inca tin, cu puteri din ce in ce mai mici, pentru ca dispar, bolovanul pe coboras. Imi vin in minte cuvintele lui Dumas: "francezii nu sunt toti hoti, dar o buna parte". Lista de defecte a natiilor e la fel de nesfarsita ca omenirea.
RăspundețiȘtergereSi asa, am devenit roman, si mai mult, prin exemplul unor oameni extraordinari, deloc imbecili, care au considerat poporul asta extraordinar. Fara sa ia droguri, cum ar crede un smecheras din Dorobanti. Or, cand tagaduirea constatarii asteia vine de la Mircea Badea, discutia e... (atunci cand o intrerupi iti dai seama ca a fost deja prea lunga). Oameni martirizati, unii dintre ei, care si-au dat viata (nu e un cliseu, chiar au facut-o, indiferent cat de neverosimil, de a basm, suna pentru cei a caror idee de viata e o canapea mai mare si un hamburger) pentru o idee nationala. Mi-am dat seama ca fara ei, nu ar fi fost nimic in jurul meu. Nici macar cele care le dau astora ocazia de a se vaita, vaicari si injura. Nu ar fi fost nimic. Mi-am dat seama ca o tara se face. Si cand a fost frumoasa a fost facuta de oameni care au tinut la ea si vrut-o asa, care au lucrat la asta, iar cand e mica, e facuta asa de oameni mici. Mi-am dat seama ca Parisul este un momument al lumii vestice, dar inainte era o campie goala. Mi-am dat seama ca fiecare tara mare a fost cladita de oamenii ei, care nu au fugit intr-alta, gata facuta, pe care nu o meritau - si pe care, incet, incet, cu aceleasi mentalitati, o distrug, la randul ei. Mi-am dat seama ca toate snoavele cu Bucurestiul regal vin din ce au facut oameni, romani, ca si mine, nu de Dumnezeu. Nu ma identific cu placintele din ziua de azi, nemultumite ca lucrurile s-au stricat, care decreteaza lipsa de speranta, pentru ca altii nu repara (!!) - fara sa se identifice in ecuatie (aceeasi neasumare, privire a propriei vieti din exterior, care ne e caracteristica), fara sa isi dea seama ca nu merita mai mult decat ce fac, adica nimic, si ca ternul vietii e un construct omenesc, nu un dat divin.
RăspundețiȘtergereMi s-ar parea o tradare monumentala sa ma dezic de ce au facut oamenii aia, pentru mine - pentru copii si nepotii lor - pentru a lasa un fel de a fi romanesc, pe care nu au vrut sa il piarda, pentru ca l-au gasit valoros. Toti oamenii cu care ne mandrim au fost, cu mici exceptii, patrioti infocati. Nu poti fi altfel, de la o anumit tip de constientizare. Nu exista om preocupat de spiritual care sa nu aprecieze notiunea de identitate. Pentru intelectualii vagi de azi, mici functionari meschini, pentru care spiritul inseamna cu joaca haotica cu niste cuvinte care nu mai au corespondent in idee (la fel ca maimutele care scriu aleatoriu la masina, din parabola cunoscuta), din plictiseala si dezabuzare, a caror dimensiune se rezuma de fapt, la un concret material, functional, al vietii, nu am nici atata respect cat am pentru musca care imi bazaie in camera.
RăspundețiȘtergereEste la fel ca la vot, nu poti spune eu nu merg, dar trebuie sa mearga ceilalti, pentru ca subiectul propozitiilor este acelasi, dupa criterii civice. Nu poti sa spui "fa tu", ca eu nu fac si dupa aia sa spui ca tara e de cacat, decat daca spui despre tine insuti ca esti de cacat. Ia asta e lucru cu care as fi de acord. Dar faptul ca tu esti de cacat, nu inseamna ca tot neamul este asa. Iar Bucurestiul nu este, in aceasta privinta, reprezentativ pentru tara. Nici in bine, nici in rau.
Au fost oameni care ne-au lasat Pelesul, cetatea Rasnov, primele orase iluminate cu gaz si cu electricitate din Europa, o poezie fara egal, si noi ne plangem ca avem un popor incapabil! Ma uitam pe o lista a inventiilor romanesti, este impresionanta. Ma uitam la bogatia de cuvinte uitate astazi. Cineva imi lasa niste bogatii extraordinare si eu las sa treaca ploaia prin ele, cine face asta nu merita ce a primit. E ca si cum ai primi o avere imensa pe care o risipeesti prin cazinouri. Un om de nimic.
RăspundețiȘtergereDeci, o idee de respect pentru oameni dinainte, si trasaturile valoroase pe care le vad in tipul nostru de a fi ma fac sa stiu ca sunt roman. Nu sa vreau, sa nu vreau, nu mai e nici macar o chestie de alegere. Dar, probabil, as vrea.
Asta nu inseamna ca ne idealizez ca neam, si distanta intre ce suntem si ce am putea, atata de usor fi, trebuie masurata - si are cauze. Care vin, adesea, din aceeasi sursa cu defectele. Sa extirpezi defectele este imposibil, fara sa schilodesti - asta incearca unii acum, sa ne croiasca o personalitate neutra, seaca. Defectele trebuiesc atenuate, iar calitatile cultivate. Cu timpul, prin exemple, echilibrul se schimba. Perfectiunea nu e niciodata posibila, dar poate sa iasa un popor foarte valoros, iar eu cred ca avem potential pentru asa ceva. Sa renunti la defecte, desprinzandu-le firesc de sursa lor, pe care sa o lasi doar ca izvor al virtutilor e definitia intelepciunii. Spuneam in raspunsul la comentariul tau, mai in gluma, mai in serios, ca asta mi-as dori. Asta se face prin educarea unui neam, printr-un cult al valorilor, al personalitatilor natiunii, prin impunerea unor tipuri de comportamente, prin diseminarea unor oameni valorosi in mijlocul masei. Dar pe acestia trebuie sa ii creezi. Uluitori irlandezii, in privinta asta, fiecare colt de strada in Dublin iti aminteste de un erou al luptei lor de independenta, scriitor, sau personaj de cantec sau scriitor :). Nu ai cum sa uiti de unde vine tara ta si ce a nascut ea frumos. ori la noi se practica o stiinta a uitarii, din prostia noastra si cu concursul interesat al altora.
Un lucru este limpede: Romania nu este ce se vede la televizor. Pentru fiecare fapt divers ultragiant, ridicat la rang de stire, exista acte laudabile, care nu sunt mentionate - nu apar nicaieri. Stirile ni le citesc agramati, care recita in engleza lucruri pe care le pot pronunta si pe care nu le inteleg, pentru ca nu isi stiu limba si sunt complexati. La fel cum o sluga crede ca devine domn imbracandu-se in hainele stapanului, nu realizand ce a realizat stapanul, pe cont propriu, inclusiv lingvistic (si, har Domnului, nici nu trebuie sa realizam noi prea mult - doar in cativa termeni tehnici care vin din alta parte, in rest trebuie doar sa nu uitam). Exista o Romanie frumoasa, buna, care este acoperita cu giulgiu. Incearca sa ne faca sa uitam de ea. Ea exista, nu trebuie inventata. Trebuie doar vazuta si sprijinita.
RăspundețiȘtergereEu simt ca, in aceasta privinta, a perceptiei noastre despre noi, a dorintei de a face, balanta a inceput, abia sesizabil, sa se schimbe.
Apoi, nu trebuie uitat ca pana si aceasta doza de rau care este reala, tangibila (si nu e mica, sa nu fim neivi), este educata. Spunea cineva "cand bate vantul, se ridica gunoaiele". La noi a fost o furtuna, vreme de 20 de ani. Am fost educati inspre rau, am fost lasati in haos si invatati ca nu suntem de nimic. In orice popor, o asemenea conjunctura ar avea urmari. E inevitabil. Daca un om se cultiva, la fel si poporul.
In momentul in care o sa incepem sa ne redescoperim, ca natiune, atunci o sa fim mandri de noi, ca natiune. Si, o ironie - viata e plina de ele - in momentul in care incepem sa fim mandri ne noi, incepem sa fabricam o tara care ne va face mandri. Nu se poate altfel. O tara se cladeste, la fel ca un oras, un sistem de spitale, de drept, etc., nu se genereaza spontan. Momentan, la TV, sunt numai idioti care au senzatia ca e invers, iar felul in care e tara nu are legatura cu ei.
Pana una-alta, dintre toate tarile in care am fost, cred ca suntem cel mai manifest nepatrioti dintre toate popoarele pe care le-am vazut. Aici e o diferenta primordiala. Nu credem in noi - in plus, e greu - preferem sa ne luam in deradere, de frica de a nu ne lua altii - fara indoiala suntem un popor complexat. Dar nu trebuie sa ne luam pe de-a intregul pe cuvant. Nici aceasta auto-bestelire nu e la pe cat de sincera ar parea. Si eu am vazut, aproape de fiecare data, o parere de rau, chiar si ascunsa, pe chipul celui care isi ia tara, si pe el isnsusi, in ras, de necaz si descurajare. Am vazut oameni aprinzandu-se pe chestiuni nationale, dincolo de asteptarile mele cele mai optimiste, atunci cand li se pare ca au o umbra de speranta. Nu e totul pierdut.
RăspundețiȘtergereLa rândul meu, am momente, că asta, în care nu mă pot împiedica să vad ce e frumos, iar uratul dispare în umbra. La fel cum am momente în care mi se pare că nimic nu ne poate salva – mai ales când mă plimb prin aglomeratiile din orasele mari. Dar nu mai am optiunea de a mă face că nu sunt roman. Una peste alta, as zice că mă mentin pe o medie în care – deşi nu s-ar zice – nu mă exaltez prea tare, dar nici nu mă descurajez. Deşi am momente în care cred că m-as putea exalta peste poate – mă surprind şi pe mine în momente de aprindere sincere, la fel ca ale multor oameni la care nu te astepti. Nu toţi romanii nu îşi iubesc tara, dar momentan le e ruşine de ea, ca de un stigmat şi nu şi-o asuma – şi nu îşi asuma nici schimbarea ei. Asteapta. Nu ştiu ce ar putea cataliza, la un moment dat, toate energiile astea, dar cred că va fi ceva.
Apoi, îmi dau seama – anost – cel mai adesea, că, şi în momentele de disperare şi dezgust, nu poporul imi e insuportabil, ci manelismul generalizat. Cred că exista un familiarism şi un telurism, în noi, care ne face mai susceptibili ca pe alţii la direcţia asta, dar nu cred că manelismul ne caracterizeaza, în sine. Cred că valorile romanilor, inclusiv cei de le tara, nu intelectualitatea, acolo unde şi le-au pastrat, sunt cât se poate de antitetice manelismului, chiar dacă nu apare evident acest lucru, ca stil personal. Astea sunt influente pe care le-am împrumutat de la minoritati conlocuitoare – supara-se cine s-o supara – iar batranii, în general, le infiereaza (evident, nu ne putem tagadui propria permeabilitate la ele). Chiar dacă sunt aceiasi bătrâni care nu au inteles, adesea, să îşi educe copii spre protejarea unor valori – pe care, de multe ori, nu le-au protejat nici ei – le-au luat de bune – şi aşa dispar. La fel ca şi altele, ingaduinta are doua taisuri. Lipsa de educaţie, este ce este, peste tot în lume. La noi a luat tipologia asta, din cauza unor predispoziţii care nasc, în egala măsura, calitati precum: raportarea personala la aproape, lipsa de dogmatism sau inaderenta la sofisme şi construcţii umane, absenta fantismului, cum spuneai şi tu, etc.
RăspundețiȘtergereEu, la fel ca şi Puric, cred că nu asta (manelismul) e esenţa poporului roman. Cred că trebuie să ne redescoperim, raportandu-ne la noi acolo unde ne-am alterat cel mai puţin şi la o tipologie istorica. Cred că exista o distinctie între „popor” şi „populaţie”. Tendintele în întreaga lume, sunt de a transforma, din motive obiective sau subiective, popoarele în populatii – la noi, toate aceste ipostaze au fost exacerbate şi combinate. Cât din „populaţie” este inerenta unui „popor” este o alta discuţie şi uneori mă intreb dacă construcţia de „popor”, ca ipostaza purificata a populatiei, una a virtutilor, nu este, de fapt, una virtuala – mă intreb cât a existat cu adevărat, în istorie, cât e marketing naţional, din vremea când îl practicam şi noi – şi ne respectam mai mult. Dar ştiu că au existat, pe vremuri – şi mai exista, încă – oameni care fac parte din popor, nu din populaţie, Mai mulţi decât am crede, privind la televizor. Oameni vii şi frumosi. Mai stiu ca o populaţie devine din ce în ce mai „popor” când începe să se vada ca popor. Mai ştiu că, indiferent de inerentul de populatie din popor, nu ea trebuie să dea direcţia unei tari, oricare ar fi ea, ci ipostazele cele mai bune ale poporului – populatia trebuie să urmeze.
RASPUNS: comentariul de care spui e publicat sub postarea respectiva, de a doua zi de cand l-ai scris. Il gasesti acolo. Ti-am si raspuns la el :). Iti astept cu placere şi alte observatii, oricand ai avea vreuna de facut. Desi urasc genul asta de epistole - uite cat am scris - imi place sa citesc remarci si pareri diferite (sau nu neaparat). Are si vorbitul de unul singur limitele lui :). Toate bune!