sâmbătă, 14 iunie 2014

Salvarea Muzeului Naţional al Literaturii Române - în mâinile lui Kelemen Hunor şi ale lui Ponta

______________________________________________________________________
Prime Minister Victor Ponta and Minister of Culture Kelemen Hunor have not only the duty of honour, but also the legal responsibility to save and safeguard Romania's National Museum of Literature
______________________________________________________________________

Suntem cu toţii pe cale de a pierde Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR)    şi ne afăm în situaţie de maxim risc de distrugere a patrimoniului cultural de importanţă naţională pe care acesta îl găzduieşte (adică "doar" câteva manuscrise ale lui Eminescu, Maiorescu, Slavici....... precum şi cărţi vechi de căpătâi ale culturii noastre, precum Cartea Românească de învăţătură – 1643 sau Biblia de la Bucureşti – 1688; o  listă a obiectelor de patrimoniu de la MNLR găsiţi aici).

Cine sunt vinovaţii? Mi se pare mie că nu doar Primăria Municipiului Bucureşti, aşa cum se pare că e concepţia generală (a celor interesaţi, desigur – puţini la număr).  Nicidecum!
Evident că nu voi judeca sau stabili eu aici cine se face vinovat de această situaţie dezastruoasă. Dar pot să fac ceea ce un  jurnalist interesat şi, desigur, onest – şi de preferat independent – ar fi putut face în orice moment până în prezent. Şi anume: pot să iau la puricat, pas cu pas, legislaţia în materie, disponibilă oricui, la un click distanţă, să o corelez cu "cazul în speţă" – căci se pare că nimeni nu a făcut acest minim efort – şi apoi să las paşii de urmat la latitudinea celor competenţi a stabili vinovăţiile.
Aşadar, pornesc cătinel a căuta:



I. Referitor la CONSERVAREA patrimoniului:

1. Zice la Constituţia României – adicătelea legea fundamentală care guvernează statul nostru de drept (Art. 33), că: libertatea persoanei (deci a noastră,  a tuturor) de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită şi că statul este responsabil de protejarea şi conservarea moştenirii culturale. Statul – prin instituţiile lui –  trebuie să conserve patrimoniul cultural mobil de importanţă naţională.  
Dar care ar fi aceste instituţii?

2. Nici mai mult, nici mai puţin decât Ministerul Culturii – indiferent sub ce administrare / subordonare etc. s-ar afla MNLR, care găzduieşte un patrimoniu cultural naţional de inestimabilă valoare şi care actualmente se află în subordinea Primăriei Capitalei. Putea să fie şi în subordinea administratorului meu de bloc, n-are importanţă, pentru că  HG 90 /2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii  zice chiar de la Articolul 2 că acest minister "asigură respectarea şi promovarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale, consacrate de Constituţia României", printre care accesul liber "la patrimoniul cultural pentru generaţia prezentă, protejarea şi conservarea valorilor culturale ale naţiunii pentru uzul generaţiilor viitoare". Idee reiterată mai jos, la Art. 3: Ministerul Culturii activează pe principiul protejării "patrimoniului cultural naţional, ca factor determinant al identităţii culturale a României şi ca resursă neregenerabilă", precum şi pe acela al protejării "tradiţiilor şi moştenirii culturale, a patrimoniului material şi imaterial". Acest minister are printre obiective (Art. 4 din aceeaşi Hotărâre) "protejarea patrimoniului cultural naţional", prin "programe şi măsuri specifice privind evaluarea, restaurarea şi conservarea", precum şi punerea în valoare şi reinserţia acestuia în viaţa comunităţii.
Mai pe scurt şi mai pe înţelesul domnilor responsabili, care se fac că nu aud şi nu văd: Ministerul Culturii este responsabil de conservarea patrimoniului Muzeului Naţional al Literaturii Române. Punct. Şi ar face bine să găsească bani pentru asta – în caz contrar, încalcă însăşi Constituţia României, precum şi actul normativ conform căruia ministerul însuşi funcţionează.

3. Mai departe şi mai specific: conform Legii 182 / 2000 , instituţiile care coordonează activităţile specifice privind protejarea patrimoniului naţional mobil sunt Ministerul Culturii şi Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor (Art. 6. Al.  1), "prin intermediul autoritatilor administratiei publice, al unor institutii specializate, cum sunt muzeele" etc. (Art. 2. Al.  5). Iar protejarea patrimoniului include măsuri juridice, administrative, dar şi financiare menite să asigure, printre altele conservarea, securitatea şi întreţinerea acestuia (Art. 2, Al.  4).
Mai mult decât atât, tot Legea 182 / 2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil  stipulează că autorităţile publice au obligaţia de a proteja de degradare şi distrugere bunurile patrimoniale (Art. 8). În cazul în speţă, statul răspunde de protejarea manuscriselor şi cărţilor de patrimoniu ale MNLR – prin instituţiile menţionate mai sus. Finanţarea activităţilor de protejare, conservare şi punere în valoare, indiferent de proprietarul patrimoniului, poate reveni, tot conform acestei legi (Art. 50, Al.  1), Ministerului Culturii (cui altcuiva?), dar şi Ministerului Educaţiei, administraţiei publice centrale şi locale (deci, şi primăriei) şi – surpriză! – chiar şi Academiei Române sau altor instituţii publice, din venituri proprii şi din alocaţii bugetare.

Interesant este faptul că
4. Potrivit Legii 311 / 2003 a muzeelor şi colecţiilor publice , constituie contravenţie încălcarea normelor de conservare a patrimoniului muzeal, precum şi împiedicarea accesului publicului la patrimoniul muzeal, cu excepţia cazurilor în care aceasta este generată de cauze neimputabile (Art. 37, Al. 1, par. a,b). Mai pe româneşte, dacă se apucă primarul – sau, mă rog, oricine altcineva – să mute de capul lui cărţile şi manuscrisele de la MNLR, fără respectarea unor norme anumite, este pasibil de sancţiuni. Problema e că aceste sancţiuni se aplică de specialişti din cadrul Ministerului Culturii (Art. 38), pe care se vede treaba că nu-l interesează deloc problema moştenirii culturale a românilor.
Însă, la o adică, putem apela şi la Codul Penal, pentru că:

5. La infracţiunile contra patrimoniului, cap. V, art. 253 din Codul Penal se stipulează că "distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun" "se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă". Adică, în cazul în speţă: cine se face vinovat de împiedicarea conservării şi salvării patrimoniului MLRN, e pasibil de închisoare. Cine se simte vinovat să se pregătească să plătească. Însă, evident, nimeni nu se simte cu musca pe căciulă...

II. Referitor la IMOBILUL din Bd. Dacia nr. 12 – Casa Kretzulescu, unde funcţionează MNLR:

Lasând la o parte faptul că mie, personal, îmi scapă cum au apărut, deodată, doi moştenitori, după ce clădirea ajunsese în proprietatea statului încă din secolul XIX ( vezi aicipag. 5 - document oficial al primăriei, precum şi acest material), reţin că imobilul în cauză este monument istoric (vezi Lista monumentelor istorice aici, poziţia 804) şi, ca atare, beneficiază de un alt regim faţă de alte imobile. Las de asemenea la o parte faptul că nu-mi e foarte clară ierarhia drepturilor de preemţiune – din toate materialele pe care le-am consultat reiese că statul (prin Ministerul Culturii sau autorităţile locale) are dreptul de preemţiune la vânzarea unui monument istoric, conform Legii 422 / 2001 privind protejarea monumentelor istorice, Art. 4) – nu am găsit vreun drept de preemţiune al vreunui co-moştenitor (vezi şi acest material), precum acela din cazul MNLR (Mihai Sturza), care a cumpărat jumătate din clădirea Kretzulescu  de la celălalt moştenitor (Emanoil Rudeanu); dar las această problemă în seama specialiştilor în drept.
Reţin însă următoarele:

1. Conform menţionatei legi 422 / 2001 (Art. 25) statul este reprezentat în relaţia cu proprietarii de monumente istorice şi cu titularii altor drepturi reale asupra acestora de Ministerul Culturii. NU de primărie, nici de muzeu – în cazul MNLR.

2. Legea retrocedărilor, nr. 165 / 2013, prevede unele lucruri cel puţin interesante, printre care "principiul mentinerii justului echilibru intre interesul particular al fostilor proprietari si interesul general al societatii." (Art. 2, d) Ei bine, se pune acum problema cine şi cum judecă interesul general al societăţii... Căci, precum se vede, este clar că instituţiile statului răspunzătoare prin lege de patrimoniul nostru cultural – Ministerul Culturii, Comisia Naţională a Muzeelor, chiar şi Academia Română sau Ministerul Educaţiei etc. - NU consideră problema MNLR, a moştenirii noastre culturale, de interes general, deşi clădirea din Bd. Dacia nr. 12 este monument istoric  din grupa A, adică de importanţă naţională şi universală...

Mai mult decât atât, conform Art. 45, Al. 4 al acestei legi, deţinătorii actuali ai unui imobil-monument istoric (în cazul nostru MNLR) pot solicita menţinerea afectaţiunii de interes public – adică MNRL ar putea să-şi păstreze actuala destinaţie dacă, pur şi simplu, Guvernul ar da, conform acestei legi, o hotărâre prin care să oblige proprietarii la acest lucru. Ba încă şi mai mult decât atât: s-ar fi putut opta pentru alte măsuri compensatorii – puncte valorice – pentru proprietari, însă este cam târziu de acum, căci, nu-i aşa, nici o instituţie a statului care ar trebui să ne apere dreptul şi accesul la cultură şi la patrimoniul naţional nu s-a sinchisit nicidecum să acorde măcar un pic de atenţie şi interes "cazului MNLR"...

Închei cu vechiul proverb "să ne dea Dumnezeu mintea românului de pe urmă" şi cu speranţa că, folosindu-se de instrumentele legale pe care le au la dispoziţie, instituţiile statului vor salva Muzeul Literaturii Române, iar acesta va continua să funcţioneze la locul său, în clădirea Kretzulescu de pe Bd. Dacia, unde fiinţează de aproape 60 de ani...
_______________________
(Vezi și articolul de pe blogul Țărănista: Ghid legislativ de salvare a Muzeului Literaturii pentru domnii Kelemen și Ponta)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu