marți, 31 mai 2011

Noi nu suntem urmașii Romei?

______________________________________________________________________
Mr. Napoleon Săvescu - a well-known Romanian protochronist - has recently addressed an Open Letter to the Romanian Youth, questioning the Latin origin of the Romanian people and language. This is my answer to that letter, arguing on the main statements of Mr. Săvescu, regarding the so-called non-Latin origin of the Romanians.
______________________________________________________________________

Un răspuns la Scrisoarea deschisă adresată tineretului român de către domnul Napoleon Săvescu

Există o istorie reală, a faptelor, și o istorie oficială, artificială, creată prin omisiuni și / sau interpretări, împământenită în timp în urma unui proces pe care, poate fără a greși prea mult, l-aș numi de mitizare. Un exemplu de omisiune este, de pildă, legat de descoperirea Americii: în cărțile de istorie oficiale Columb este prezentat ca descoperitorul Lumii Noi. Desigur, știm că acest lucru nu e adevărat, pentru că: 1. Băștinașii erau acolo de multă vreme; 2. Vikingii au ajuns în America cu mult timp înaintea lui Columb și 3. Columb a fost convins că a ajuns în India, cel care și-a dat seama că este vorba de un nou continent fiind Amerigo Vespucci. Totuși, la întrebarea: cine a descoperit America?, răspunsul vine reflex, chiar și din partea celor care cunosc toate cele de mai sus: Columb!
Cât privește interpretarea, rămânând în spațiul geografic american, putem afirma că ceea ce pentru omul alb a reprezentat un proces “civilizator”, pentru nativii americani a constituit un genocid. Dacă istoria oficială ar fi fost scrisă de aceștia, ar fi arătat, firește, cu totul și cu totul altfel.
Fiecare stat își creează propria istorie oficială, care poate coincide sau nu cu viziunea asupra istoriei lui a altor state ori a propriului popor. Iar această istorie oficială este puternic determinată de factorul politic. Eroii de ieri devin criminalii de azi și viceversa, în funcție de puterea zilei, de interese străine, în fapt, de adevăr și apropiate de variate interpretări, urmând scopuri mai totdeauna meschine.





Deformările, distorsionările, schingiuirile pe care le-a suferit adevărul istoric în România cu greu vor fi cuprinse vreodată în vreo scriere, ori realizate pe deplin de toți cei implicați. Adică de noi toți.
Dacă istoria recentă se va afla mereu sub semnul controverselor și va fi marcată de răsturnări mai mult sau mai puțin spectaculoase, istoria mai îndepărtată este oarecum fixată prin acel proces de mitizare amintit mai sus și rareori se pune problema schimbării ei, și mai rar fiind schimbată efectiv, la nivel oficial. Iar acest lucru este cu atât mai valabil și mai... imuabil cu cât ne raportăm la o perioadă mai îndepărtată.
Etnogeneza românilor a stat multă vreme sub semnul întrebării, al misterelor, al unor probleme mai mult sau mai puțin reale și MULTĂ vreme i-a trebuit românului ca să-și dovedească originea, autohtonia, continuitatea – puse la îndoială după interese politice de moment.
DEFINITIVAREA PROBLEMEI ORIGINII ROMÂNILOR S-A PRODUS ABIA CU CIRCA UN SECOL ÎN URMĂ, după înlăturarea definitivă, punct cu punct, pe baze științifice, a tuturor obiecțiilor și a falselor argumente care aveau drept scop să demonstreze că suntem niște venetici aciuați pe aceste meleaguri în vremuri medievale. Clarificarea oficială a etnogenezei românilor s-a produs, deci, destul de recent la scara istoriei, după lupte seculare la propriu; descendența noastră din daci și romani, autohtonia și continuitatea poporului nostru au fost ÎNDELUNG argumentate și, în cele din urmă, intrate definitiv în istoria oficială (nu numai a noastră).
Prin urmare, o nouă teorie privind etnogeneza poporului român ar fi DIFICIL de digerat de oricine cunoaște cât de cât istoria, iar la nivel oficial nici nu se pune problema să fie luată în considerare, deși, poate, ar prinde destul de bine la mase. Refugiul într-un protocronism măgulitor, într-un trecut aparte, un trecut secret, ignorat sau ascuns la nivel oficial, poate constitui un bandaj pe rănile prezentului...

Napoleon Săvescu vine în acest context cu o teorie cu totul spectaculoasă, surprinzătoare și măgulitoare pentru noi ca popor, reînviind un protocronism care s-a manifestat mai mult sau mai puțin pregnant în ultimul secol și jumătate, de la Hasdeu încoace, cu puternice puseuri prin anii ‘70. “NOI NU SUNTEM URMAȘII ROMEI”, afirmă domnia sa, ba mai mult, romanii sunt urmașii noștri, ai dacilor-români, ba și mai mult, suntem strămoșii tuturor popoarelor din lumea asta mare...
Apelul patetic al domniei sale, adresat tineretului, nu a rămas fără ecou, curentul pelasgo-traco-dacofil având adepți din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai convinși de primordialitatea poporului nostru, de importanța crucială pe care acesta a avut-o asupra Europei în vremuri imemoriale. Internetul este actualmente plin de “săvisme” – ceea ce, în principiu, nu e rău: tinerii noștri au început să fie interesați să descopere noi adevăruri privitoare la istoria noastră. Din păcate însă, aceștia s-au grăbit să înghită argumentele aduse de dl. Săvescu, plimbându-le cu copy-paste pe tot Internetul, refuzând analiza lucidă și, pe alocuri, căzând în cele din urmă în capcana lui “crede și nu cerceta”, acea capcană de care tocmai dl. Săvescu vrea să-i ferească, adresându-le celebra Scrisoare deschisă, care are drept intenție declarată deschiderea ochilor tinerilor români asupra originii lor...
Din păcate însă, abordarea domniei sale este absolut simplistă, argumentele sale sunt fragmentare și manipulatoare, iar tonul patetic face mai degrabă apel la SUFLETUL tinerilor noștri, mai puțin la MINTEA lor, deși la suprafață tocmai deschiderea minților acestora o urmărește domnul Săvescu...
Ignorând – intenționat, desigur – NUMEROȘII factori economici, sociali, politici, administrativi și culturali, precum și realele determinări istorice care au dus la romanizarea dacilor (nemaipomenind de generații întregi de cercetători care, cu chiu-cu vai, înfruntând reaua voință politică, vreme îndelungată, au pus istoria pe un făgaș cât de cât normal), domnul Săvescu – de altfel patriot și de bună-credință – simplifică ecuația etnogenezei românilor în patru întrebări-cheie prin care îi provoacă pe tinerii noștri să purceadă la aflarea adevărului ABSOLUT.

Las la o parte faptul că domnia sa, ca om de reală cultură, ar trebui să știe că adevărul absolut ni se va refuza întotdeauna, mai ales în domeniul istoriei, și voi schița mai jos o contra-argumentație sumară prin care, la rândul meu, îi provoc pe tinerii noștri să-și pună cu adevărat mintea la contribuție, în scopul atingerii adevărului, fie acesta chiar și relativ, ca mai toate conceptele cu care mintea noastră lucrează...

1. DOAR 14% DIN DACIA A FOST CUCERITĂ DE ROMANI
Dl. Săvescu menționează întinderea Daciei de la est la vest, “uitând” să menționeze că dacii se întindeau și spre sud, dincolo de Dunăre, unde ocupația romană a început mult înainte și a continuat mult după ocuparea (respectiv părăsirea) teritoriului de la nordul fluviului. Or, etnogeneza românilor s-a produs atât la nordul, cât și la sudul Dunării, așa cum s-a demonstrat de mult...

2. DACIA S-A AFLAT SUB STĂPÂNIRE ROMANĂ VREME DE DOAR 164 DE ANI, timp insuficient, zice domnia sa, pentru romanizarea populației geto-dace.
Faptul că debutul contactului dacilor cu lumea romană s-a produs cu multă vreme înainte de ocuparea Daciei de către romani este cunoscut, afirmat și demonstrat de mult timp. De asemenea, se cunoaște și faptul că relațiile cu lumea romană orientală au continuat multă vreme după retragerea aureliană, așa cum sunt îndeobște cunoscute toate premisele romanizării, inutil de menționat aici. În orice caz, romanizarea nu s-a produs în condițiile futile insinuate de domnul Săvescu. Femeile dace nu au stat la coadă pentru a fi “hibridate”de soldații romani, sub privirile bărbaților daci. Voi reveni asupra acestei chestiuni mai jos, cu prilejul întrebării nr. 4 pe care dl. Săvescu o adresează tinerilor români. Însă, înainte de a trece la problema numărul 3 ridicată de inimosul nostru patriot căutător al adevărului, menționez în treacăt faptul că există idiomuri care se formează ÎNTR-O SINGURĂ GENERAȚIE – vezi idiomurile pidgin – iar limbile creole, de pildă, s-au format pe parcursul a două generații, interval cu mult mai scurt, nu-i așa, decât cei 164 de ani de ocupație romană în Dacia…

3. SOLDAȚII ROMANI STAȚIONAȚI ÎN DACIA ERAU ORIGINARI DIN TOATE COLȚURILE IMPERIULUI, fiind purtătorii unui amalgam de limbi, vorbind “orice limbă, numai latina nu”.
Iertată fie-mi ignoranța și nepriceperea într-ale limbii și ale istoriei, dar TOCMAI acest fapt – că soldații proveneau din tot imperiul – nu impunea oare folosirea unei limbi comune, spre a se înțelege între ei și a “percuta” la ordinele comandanților? Și, logic, nu era această limbă tocmai limba latină, limba cotropitorilor și lingua franca a vremii?

4. CUM A FOST POSIBIL CA INTR-UN ASA DE SCURT INTERVAL ISTORIC TOATA POPULATIA DACIEI SA-SI UITE LIMBA SI SA INVETE O LIMBA NOUA, LIMBA LATINA, DE LA NISTE SOLDATI “ROMANI” CARE NICI EI NU O VORBEAU?
Așa cum am menționat mai sus și așa cum ne învață istoria la școală (da, nu se poate să ignorăm cu totul istoria oficială și izvoarele istorice care o confirmă), contactul dacilor cu romanii a fost îndelung, iar procesul formării poporului român și a limbii sale S-A DESFĂȘURAT PE PARCURSUL MAI MULTOR SECOLE, nicidecum în o sută și ceva de ani. LIMBA TRACĂ ESTE ATESTATĂ PÂNĂ ÎN SECOLUL VII, (limba română fiind considerată pe deplin formată abia în acest secol). Prin urmare, dacii nu și-au uitat limba într-un interval istoric scurt, ci dimpotrivă... De altfel, este destul de mare probabilitatea ca limba dacă să fi lăsat în limba română urme MULT mai adânci decât se recunoaște îndeobște la nivel academic (prin urmare, dacii au renunțat GREU la limba lor, iar probabilitatea ca limba dacă să se fi vorbit mult după sec. VII trebuie să fie luată în calcul, atestarea sau neatestarea unei limbi nefiind în legătură directă cu vorbirea acelei limbi); este posibil, deci, ca romanizarea să nu fi fost atât de "feroce" precum am fost lăsați să credem. Însă, fără îndoială, aceasta s-a produs. În ce proporție, rămâne încă (din păcate) de stabilit, în condițiile în care termeni autohtoni dacici consacrați ne sunt astăzi refuzați de dicționare...
Iar în ceea ce privește canalele răspândirii limbii latine – pe care se presupune că le știm toți de la școală – de o importanță crucială, poate mai mare decât a tuturor celorlalți factori ai romanizării la un loc – este propovăduirea credinței creștine în limba latină pe teritoriul geto-dacilor. Nu numai termenii religioși de origine latină din română stau mărturie pentru aceasta (așa cum se crede în general), ci și numeroase obiecte de cult paleocreștine inscripționate în limba latină.

Celelalte afirmații din Scrisoarea deschisă a domnului Săvescu merită, fiecare, o analiză separată. De pildă, Enciclopedia Britannica a uitat să menționeze originea tracă a lui Traian, pe care îl consideră roman ori italic, în nici un caz trac, născut în Spania de azi, ca fiu al unui guvernator roman. Faptul că romanii au învățat latina de la daci este, iarăși, un aspect interesant care merită analizat în detaliu, ca și tăblițele de la Tărtăria – martori necredibili ai inventării scrierii pe teritoriul geto-dac.
Însă acest articol s-a vrut o scurtă replică la cele patru probleme ridicate de entuziastul cercetător al istoriei noastre, argumentate cu patos, dar absolut superficial...


Este aproape neîndoielnic faptul că rolul strămoșilor noștri a fost mai mare decât (am fost lăsați să) credem, există artefacte misterioase legate de strămoșii noștri daci (a se vedea statuile dacilor de la Roma), există fapte istorice ignorate (împărații traco-daci ai Romei, despre care NICIODATĂ nu învățăm la școală), există izvoare antice care au fost ignorate sau doar trecute în revistă, fiind insuficient analizate (poporul CEL MAI NUMEROS DUPĂ INZI cu siguranță a lăsat în urmă amprente mai adânci decât ne înfățișează istoria oficială, fie doar din acest simplu motiv: cantitativ, cel puțin, tracii dominau spațiul european).

MULTE fapte și date ar trebui să (re)intre în atenția cercetătorilor contemporani când vine vorba de strămoșii noștri. O analiză onestă, meticuloasă, riguros științifică ar putea dezvălui, într-adevăr, date noi despre aceștia, despre importanța lor în istoria veche și străveche; chiar dacă străbunii noștri nu se vor dovedi “buricul pământului”, așa cum susțin noii protocroniști, o repoziționare a tracilor (daci) în istorie ar putea fi realmente benefică, binevenită, ca și reconsiderarea istoriei oficiale ce ar trebui, firesc, să urmeze…

7 comentarii:

  1. Punctul 1, 2 si 4 pot fi foarte usor combatute prin exemplul german. Imperiul roman avea granita pe Rin...triburile germanice ramase libere (echivalentul la noi ar fi costobocii si carpii) de la nord de Rin nu au fost latinizate, ba chiar mai mult triburile germanice de la sud de Rin aflate sub ocupatie romana pe o perioada mai lunga decit dacii n-au fost nici ei latinizati.

    Punctul 3 armata de ocupatie era stationata in puncte fixe, chiar daca vorbeau asa zisa latina vulgara nu se plimbau prin provincie ca sa tina cursuri de limbi straine...

    Savescu abereaza de multe ori, dar la baza ceea ce spune el este corect. Datorita aberatiilor, exagerarilor este luat in deridere tot ce spune el despre daci.

    Sustinatorii latinitatii, romanizarii au ca baza a argumentarii limba romana, limba latina zic unii, sau nu dupa altii. (Mihai Vinereanu - Originea geto-daca a limbii romane)

    Un exemplu modern, rusificarea Basarabiei. In ciuda eforturilor URSS limba romana este in continuare vorbita in regiune. Daca rusii cu toate mijloacele lor n-au reusit, ma indoiesc ca romanii ar fi fost in stare, mai ales ca obiectivul lor nu era latinizare provinciei Dacia.

    RăspundețiȘtergere
  2. Corect! Ideea este ca se exagereaza enorm, ceea ce produce mai mult rau decat bine, si ca cercetarile trebuie continuate, adancite, adevarul nu este niciodata batut in cuie, mai ales in aceasta problema, iar polemicile sunt binevenite. Sa ne punem creierul la contributie, sa nu inghitim ce ni se serveste de-a gata - din nici o directie - si sa evitam exagerarile, pentru a nu cadea in ridicol...

    RăspundețiȘtergere
  3. Vad ca ai "preocupari lingvistice"...sint tare curios ce parere ai de cartea lui Vinereanu. Eu in materie de lingvistica tind spre zero, deci nu ma pot pronunta. :)

    o frintura...
    http://www.iatp.md/dava/Dava6/Vinereanu__6_/vinereanu__6_.html

    RăspundețiȘtergere
  4. Cunosc ipoteza lui Vinereanu tot de pe Internet. Adica fragmentar, nu am cartea la dispozitie. Oricum, este destul de controversat si el. Fapt este ca aceasta parte a istoriei limbii noastre a intrat intr-un con de umbra din punct de vedere academic (am ramas la niste "adevaruri" batute in cuie care se pare ca nu se vor schimba niciodata), iar tendinta este de minimalizare si de ridiculizare a noilor teorii. Deocamdata, eu merg pe mana lui Russu. Este cel mai serios, cel mai documentat, argumentele sale sunt RIGUROS STIINTIFICE, este un lingvist desavarsit si pe nedrept uitat si insuficient exploatat. Daca nu era el, cred ca nici acele 180-200 de cuvinte dace nu ar fi fost recunoscute ca atare in lumea lingvisticii (de altfel, noul DEX marcheaza un regres in aceasta privinta, vaduvindu-ne de multe dintre cuvintele demonstrate a fi de origine autohtona, studiate in scoala ca atare, in prezent DEX-ul prezentandu-le ca avand origine necunoscuta). Oricum, acest numar variaza printre cercetatori in mod semnificativ - unii ajung pana la circa 1000 de cuvinte de origine autohtona. Studiul serios al acestei probleme este deosebit de complex si nu ar trebui sa ne pripim la concluzii. Deocamdata, cercetarile au stabilit ca daca era satem, latina - centum, si nu e vorba de cercetari care frizeaza amatorismul, ci sunt studii dintre cele mai serioase. Parerea mea personala - deosebita de a dlui. Vinereanu - este ca, dimpotriva, slava si daca impartaseau MULT mai multe trasaturi comune, fiind, de altfel, pe aceeasi ramura a arborelui indo-european, iar o aprofundare a acestei probleme ar putea sa ne ofere surprize, in sensul ca exista posibilitatea (chiar probabilitatea, zic eu)ca MULTE cuvinte considerate de origine slava sa fie dacice.
    Mai departe: in inscriptiile traco-dace nu exista nici un cuvant "romanesc", nici macar latinesc (deci, EXCLUSA varianta ca latinii si-au invatat limba de la daci, cf. Savescu); daca mi-aduc bine aminte, exista 1-2 cuvinte cu rezonante latine, explicabile prin IE, precum si cateva caracteristici fonetice specifice romanei, precum diftongul ea sau ia.
    In orice caz, revenind la Vinereanu: afirma domnia sa ca determinarea lexicului de origine autohtona s-a facut exclusiv prin compararea lexicului romanesc cu cel albanez. NIMIC MAI FALS! Russu a stabilit doua grupe de cuvinte dacice: comune cu albaneza si independente de aceasta, studiind mai profund decat altii lexicul panbalcanic si comparandu-l cu IE. Prin urmare, fie si doar aceasta afirmatie (cum ca s-a procedat exclusiv la comparatia cu albaneza) pe mine, ca pasionata de lingvistica si de istoria limbii romane, din care mai cunosc cate ceva - adica cel putin BAZELE, si cunostintele MINIME in domeniu, cum ar fi ceea ce am mentionat mai sus despre Russu si studiile sale - ma face cel putin sceptica, indicandu-mi fie rea-vointa, prin ignorarea intentionata a acestor studii, fie o formatie intelectuala semidocta, sau, ma rog, o documentare insuficienta, care DAUNEAZA cercetarilor si adevarului...

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte interesant articolul si perfect de acord cu concluzia. Si totusi, cine se opune analizei oneste si meticuloase? De ce nu se face? la câti 'analisti' avem, probabil ca nu ducem lipsa de material uman...

    RăspundețiȘtergere
  6. Articol interesant, cu bun simţ !
    Vreau să fac câteva precizări totuşi, deoarece se profilează un singur cal de bătaie (Săvescu), ceilalţi fiind doar mângâiaţi (lingviştii şi istoricii de cele mai multe ori alogeni, care ne-au scris dicţionarele şi „istoria oficială” ) :
    1. Faceţi o confuzie gravă (ca şi Săvescu şi alţi latinopaţi şi dacomani) între LEXIC şi LIMBĂ!? Citiţi (pe scurt) ce scrie Mel Copeland ( Research Interests: Etruscan Archaeology, Ancient Indo-European Languages, Etruscan language, Phrygian, Etruscan mythology, and Thracian archaeology ) despre cuvintele etrusce care stau la baza lexicului latin şi despre identicitatea cu cele româneşti aici : http://bassdu.mine.nu/?p=2526
    2. Toate LIMBILE au evoluat pe baza : noilor ocupaţii, unor noi reguli gramaticale, o unor noi interacţiuni etnice, etc., dar CUVINTELE MATCĂ (mama, tata, oaie, capră, miel, apa, soare, etc.) sunt cele care „ne poartă la rădăcini”, acestea demonstrând că ETIMOLOGIA cuvintelor din LIMBA română este „regăsită” în toate limbile europene (că cine vorbeşte de LUME greşeşte... noi vorbim de EURASIA). Astfel se trage concluzia că „suntem buricul ... Europei”. Demonstraţia cea mai simplă a PRIMORDIALITĂŢII şi CONTINUITĂŢII noastre, deci şi a LEXICULUI, este ... OIERITUL care se practică de MUUUULTE MILENII !!!
    Citiţi şi vă minunaţi, cum „crapă” toate teoriile contrare, inclusiv cea a „formării limbii române la sud de Dunăre”, deoarece BRÂNZA , LAPTELE DE OAIE, PIELEA ŞI BLANA, LÂNA, etc. se produc EXCLUSIV chiar şi în zilele noastre de către... RUMÂNI , neexistând perioade în care locuitorii Eurasiei s-au lipsit de aceste produse!!!... aşa se explică volohii din Tatra, Goralii din Polonia, Vlasii, aromânii, istroromânii, etc. din Balcani şi... noi „cei din Vatră” ! http://bassdu.mine.nu/?p=3018

    RăspundețiȘtergere
  7. Stimate Domnule Ţeavă,
    Nu văd unde anume fac eu această confuzie între lexic şi limbă. Greşeala majoră pe care o fac destui - printre care şi dl. Săvescu, şi dl. Cueşdean, şi dl. Vinereanu şi alţii, desigur - este chiar aceasta: de a confunda lexicul cu limba. Limba implică lexicul, dar nu se limitează la acesta. Structura gramaticală a limbii române este latină, fonetica de asemenea. Există, desigur, şi în aceste sectoare ale limbii elemente de substrat, dar nesemnificative în comparaţie cu cele latine, majoritare. În ceea ce priveşte lexicul, este mult de discutat, date fiind numeroasele influenţe pe care le-a suferit româna de-a lungul timpului. Iar eventualele elemente comune răspândite în toată Europa se pot explica foarte bine prin descendenţa comună din indo-europeană. În lipsa textelor şi a atestărilor, suntem în domeniul speculaţiilor, atât în ceea ce priveşte limba etruscilor, cât şi a tracilor şi a dacilor şi a altor popoare fără cultură scrisă.
    Eu cred în continuare că avem nevoie de cercetări riguroase, profesioniste, care să implice în primul rând lingvişti, apoi istorici, arheologi, sociologi etc. etc. Câtă vreme lăsăm acest domeniu NUMAI pe mâna amatorilor pasionaţi vom avea de suportat consecinţele. În primul rând faptul de a nu fi luaţi în serios. În al doilea rând, acela de a "spăla" creierul noii generaţii cu "detergentul" unor teorii frumoase, măgulitoare, dar destul de departe de adevăr.
    Numai bine,
    Cristina Andrei

    RăspundețiȘtergere