Despre identitate, istorie si valori...

 ... de la  viata reala la televizor si inapoi cu Olaf Tryggvasson
____________________________________________________________________

About identity, history and values, from real life to TV and back, with Olaf Tryggvasson
____________________________________________________________________

In urma cu vreo doi ani am scris un articol intitulat Istoria, printre altele. La acest articol, am primit o serie de comentarii semnate Olaf Tryggvasson, pe care nu m-am putut abține să nu le adun în articolul de față. De prisos să spun că sunt pe aceeași lungime de undă cu Olaf. Ca de obicei, am îngroșat fragmentele care mi-au atras în mod special atenția și cu care rezonez mai mult :) Mulțumesc, Olaf!

Televizorul nu are timp de istorie, pentru ca poporul nu traieste in istorie... Asta este una dintre cele mai bune descrieri ale poporului roman - un popor anistoric. Pentru noi, lucrurile au o dimensiune fatalist-metafizica neprecizata, concretizata printr-o patologie a scepticismului si a neimplicarii. Asa ne-am pastrat, printre altele, in majoritatea tarii (in afara oraselor mari) o fire nascuta acum mii de ani. Asa si-au conservat romanii din Ardeal (vatra neamului) identitatea, prin neparticipare, vreme de 900 de ani, la istorie - cea maghiara. Asa am ramas sub ocupatie turceasca 350 de ani, fara sa inmultim geamiile - nu am participat nici la istoria otomana.

Marea parte a neamului asteapta ca istoria sa treaca. Istoria noastra nu o face poporul - exemplele sunt foarte putine. Istoria noastra au facut-o elitele, pe care poporul le-a lasat sa o faca, oricum ar fi fost - pe cat de mare e lipsa de respect a romanului fata de autoritate - acelasi scepticism - pe atat ii este supunerea in fata ei - din acelasi impuls anistoric care nu rezolva prin miscari manifest principiale, ci prin variante de boicot - pentru ca si istoria facuta de elite urmeaza sa treaca...

Asta e. Iar televizorul post modernist este amoral - unul dintre principiile capitalismului este exploatarea slabiciunilor de consum. Oamenii nu acolo isi pastreaza, vizibil, doar ipostaza economica. Lupta trebuie sa se duca prin presiunea elitelor, asupra conducatorilor. Este singura varianta istorica pe care o avem, prin traditie. Televizorul va urma directia pe care o impun elitele societatii - combinate cu cea a pseudo-elitelor, elitele prin ritual si poza, deja instalate pe estrada occidentului. Masei poporului nu foloseste sa ii spui, cu mobilul actiunii, ci doar cu cel al starii si tipului de asteptare.

Engels era un tip care aprecia vitalitatea unui popor prin capacitatea sa revolutionara, e normal sa fi considerat asta, dar cred ca acest criteriu, unic, rateaza esenta, chiar si din punct de vedere istoric, iar, apoi, punctul de vedere istoric nu e totul. Si Cioran spunea lucruri asemanatoare, vorbind despre o lipsa de destin istoric, pana cand, la batranete, a ajuns sa aprecieze exact contrariul - reactiunea, nu revolutia. El n-a mers niciodata pana la a spune ca trebuie sa disparem, nu numai dintr-o menajare a propriei origini, ci, cred eu, pentru ca, inconstient, a purtat tot timpul un sens romanesc al vietii, chiar atunci cand avantarea constienta i-l contrazicea.

Eu, la un moment dat, am descoperit ca sunt roman, prin legaturile pe care le-am stabilit cu bunicii mei. Nu atat legaturi afective, pe alea nu le-am asimilat principial, cat legaturi morale. Mi-am dat seama ca exista o frumusete umana tipic romaneasca, imposibil de replicat oriunde in alta parte, la fel cum sunt si cea spaniola, franceza, italiana, ruseasca, de ce nu?, englezeasca, japoneza, etc. Lista e nesfarsita. Si mi-am dat seama ca daca tipul asta ar disparea, ar fi o mare pierdere pe pamant, nu doar a mea, subiectiva.

Eu cred ca identitatile trebuiesc toate conservate, iar sa o conservam pe a noastra ne revine noua (bine, ele trebuie descoperite, mai intai, pentru a fi pastrate, pornind de la nivel personal si ajungand la cel de natiune - ca observatie, intr-o lume in care oamenii nu mai au o identitate individuala - nici macar una inseriata, e o lipsa de individualitate, peste care se adauga produsul de serie - este o utopie sa vorbesti despre apartenenta lor la o identitate nationala - identitatea fiind un concept al lumii "auditive", nu al celei "vizuale" - e un alt timp al fiintei - nu se poate vorbi, deci, de o identitate nationala dincolo de cea generata de un tip de marketing national la care sunt atat de buni cei din vest). In ce-i priveste, majoritatea oamenilor nu au nici o idee vaga despre trecutul lor si cultura neamului lor - aici apare o alta identificare. Natiunea este un stil de a face lucrurile, o familie, o gasca, o limba, pentru majoritata oamenilor, dar acestea sunt lucruri luate de bune, pe care nu le asimileaza cu natiunea. In ce ne priveste, problema asta este acuta, iar lipsa de identitate si de mandrie nationala este exact atat de mare cat e ignoranta istorica si culturala. Nici mai mare, nici mai mica.

La fel ca majoritatea oamenilor, nici eu nu vedeam lucrurile bune din noi ca pe lucruri bune - ci normale, de la sine intelese. Insuportabilul venea din cele rele. Nu exista o contrapondere pentre ultimele. Iesind in afara, am constatat ca multe lucruri ce mie imi pareau omenesc-normale NU erau omenesti, normale, ci... romanesti, normale pentru mine, pentru ca eram roman. Si e vorba de lucruri care imi plac, mai mult, care mi se par valoroase. A caror absenta o simteam.

Si am inceput sa vad ca fiecare plus, in vreo directie, vine la pachet cu un minus, de un alt tip. Practic, cum spun budistii, sunt aceleasi trasaturi, care genereaza, contextual, si calitatile si defectele. Este imposibil sa separi chirurgical binele de rau - asta este o tampenie proprie gandirii carteziene care rupe totul in bucati separate, intre care legaturile nu se mai pastreaza, iar intregul se recladeste sofistic, frankensteinian. Cand apreciezi un tip de calitate, nu poti decat sa ii induri si deficienta aferenta. Nici un popor nu e perfect. Absolut. Iar gradul nostru de imperfectiune, chiar si acum, in momentele astea de decadere, nu este, inca, pe atat de rau, pe cat ar putea fi - asta pentru ca am avut o traditie, pe care multe tari nu o au, si oameni care inca tin, cu puteri din ce in ce mai mici, pentru ca dispar, bolovanul pe coboras. Imi vin in minte cuvintele lui Dumas: "francezii nu sunt toti hoti, dar o buna parte". Lista de defecte a natiilor e la fel de nesfarsita ca omenirea.

Si asa, am devenit roman, si mai mult, prin exemplul unor oameni extraordinari, deloc imbecili, care au considerat poporul asta extraordinar. Fara sa ia droguri, cum ar crede un smecheras din Dorobanti. Or, cand tagaduirea constatarii asteia vine de la Mircea Badea, discutia e... (atunci cand o intrerupi iti dai seama ca a fost deja prea lunga). Oameni martirizati, unii dintre ei, care si-au dat viata (nu e un cliseu, chiar au facut-o, indiferent cat de neverosimil, de a basm, suna pentru cei a caror idee de viata e o canapea mai mare si un hamburger) pentru o idee nationala.

Mi-am dat seama ca fara ei, nu ar fi fost nimic in jurul meu. Nici macar cele care le dau astora ocazia de a se vaita, vaicari si injura. Nu ar fi fost nimic. Mi-am dat seama ca o tara se face. Si cand a fost frumoasa a fost facuta de oameni care au tinut la ea si vrut-o asa, care au lucrat la asta, iar cand e mica, e facuta asa de oameni mici. Mi-am dat seama ca Parisul este un momument al lumii vestice, dar inainte era o campie goala. Mi-am dat seama ca fiecare tara mare a fost cladita de oamenii ei, care nu au fugit intr-alta, gata facuta, pe care nu o meritau - si pe care, incet, incet, cu aceleasi mentalitati, o distrug, la randul ei. Mi-am dat seama ca toate snoavele cu Bucurestiul regal vin din ce au facut oameni, romani, ca si mine, nu de Dumnezeu. Nu ma identific cu placintele din ziua de azi, nemultumite ca lucrurile s-au stricat, care decreteaza lipsa de speranta, pentru ca altii nu repara (!!) - fara sa se identifice in ecuatie (aceeasi neasumare, privire a propriei vieti din exterior, care ne e caracteristica), fara sa isi dea seama ca nu merita mai mult decat ce fac, adica nimic, si ca ternul vietii e un construct omenesc, nu un dat divin.

Mi s-ar parea o tradare monumentala sa ma dezic de ce au facut oamenii aia, pentru mine - pentru copiii si nepotii lor - pentru a lasa un fel de a fi romanesc, pe care nu au vrut sa il piarda, pentru ca l-au gasit valoros. Toti oamenii cu care ne mandrim au fost, cu mici exceptii, patrioti infocati. Nu poti fi altfel, de la un anumit tip de constientizare. Nu exista om preocupat de spiritual care sa nu aprecieze notiunea de identitate.

Pentru intelectualii vagi de azi, mici functionari meschini, pentru care spiritul inseamna joaca haotica cu niste cuvinte care nu mai au corespondent in idee (la fel ca maimutele care scriu aleatoriu la masina, din parabola cunoscuta), din plictiseala si dezabuzare, a caror dimensiune se rezuma de fapt, la un concret material, functional, al vietii, nu am nici atata respect cat am pentru musca care imi bazaie in camera. […]

Au fost oameni care ne-au lasat Pelesul, cetatea Rasnov, primele orase iluminate cu gaz si cu electricitate din Europa, o poezie fara egal, si noi ne plangem ca avem un popor incapabil! Ma uitam pe o lista a inventiilor romanesti, este impresionanta. Ma uitam la bogatia de cuvinte uitate astazi. Cineva imi lasa niste bogatii extraordinare si eu las sa treaca ploaia prin ele, cine face asta nu merita ce a primit. E ca si cum ai primi o avere imensa pe care o risipesti prin cazinouri. Un om de nimic.

Deci, o idee de respect pentru oameni dinainte, si trasaturile valoroase pe care le vad in tipul nostru de a fi ma fac sa stiu ca sunt roman. Nu sa vreau, sa nu vreau, nu mai e nici macar o chestie de alegere. Dar, probabil, as vrea.

Asta nu inseamna ca ne idealizez ca neam, si distanta intre ce suntem si ce am putea, atata de usor fi, trebuie masurata - si are cauze. Care vin, adesea, din aceeasi sursa cu defectele. Sa extirpezi defectele este imposibil, fara sa schilodesti - asta incearca unii acum, sa ne croiasca o personalitate neutra, seaca. Defectele trebuiesc atenuate, iar calitatile cultivate. Cu timpul, prin exemple, echilibrul se schimba. Perfectiunea nu e niciodata posibila, dar poate sa iasa un popor foarte valoros, iar eu cred ca avem potential pentru asa ceva. Sa renunti la defecte, desprinzandu-le firesc de sursa lor, pe care sa o lasi doar ca izvor al virtutilor e definitia intelepciunii. […]. Asta se face prin educarea unui neam, printr-un cult al valorilor, al personalitatilor natiunii, prin impunerea unor tipuri de comportamente, prin diseminarea unor oameni valorosi in mijlocul masei. Dar pe acestia trebuie sa ii creezi. Uluitori irlandezii, in privinta asta, fiecare colt de strada in Dublin iti aminteste de un erou al luptei lor de independenta, scriitor, sau personaj de cantec sau scriitor. Nu ai cum sa uiti de unde vine tara ta si ce a nascut ea frumos. Ori la noi se practica o stiinta a uitarii, din prostia noastra si cu concursul interesat al altora.

Un lucru este limpede: Romania nu este ce se vede la televizor. Pentru fiecare fapt divers ultragiant, ridicat la rang de stire, exista acte laudabile, care nu sunt mentionate - nu apar nicaieri. Stirile ni le citesc agramati, care recita in engleza lucruri pe care le pot pronunta si pe care nu le inteleg, pentru ca nu isi stiu limba si sunt complexati. La fel cum o sluga crede ca devine domn imbracandu-se in hainele stapanului, nu realizand ce a realizat stapanul, pe cont propriu, inclusiv lingvistic (si, har Domnului, nici nu trebuie sa realizam noi prea mult - doar in cativa termeni tehnici care vin din alta parte, in rest trebuie doar sa nu uitam). Exista o Romanie frumoasa, buna, care este acoperita cu giulgiu. Incearca sa ne faca sa uitam de ea. Ea exista, nu trebuie inventata. Trebuie doar vazuta si sprijinita.

Eu simt ca, in aceasta privinta, a perceptiei noastre despre noi, a dorintei de a face, balanta a inceput, abia sesizabil, sa se schimbe.

Apoi, nu trebuie uitat ca pana si aceasta doza de rau care este reala, tangibila (si nu e mica, sa nu fim naivi), este educata. Spunea cineva "cand bate vantul, se ridica gunoaiele". La noi a fost o furtuna, vreme de 20 de ani. Am fost educati inspre rau, am fost lasati in haos si invatati ca nu suntem buni de nimic. In orice popor, o asemenea conjunctura ar avea urmari. E inevitabil. Daca un om se cultiva, la fel si poporul.

In momentul in care o sa incepem sa ne redescoperim, ca natiune, atunci o sa fim mandri de noi, ca natiune. Si, o ironie - viata e plina de ele - in momentul in care incepem sa fim mandri ne noi, incepem sa fabricam o tara care ne va face mandri. Nu se poate altfel. O tara se cladeste, la fel ca un oras, un sistem de spitale, de drept, etc. nu se genereaza spontan. Momentan, la TV, sunt numai idioti care au senzatia ca e invers, iar felul in care e tara nu are legatura cu ei.

Pana una-alta, dintre toate tarile in care am fost, cred ca suntem cel mai manifest nepatrioti dintre toate popoarele pe care le-am vazut. Aici e o diferenta primordiala. Nu credem in noi - in plus, e greu - preferam sa ne luam in deradere, de frica de a nu ne lua altii - fara indoiala suntem un popor complexat. Dar nu trebuie sa ne luam pe de-a intregul pe cuvant. Nici aceasta auto-bestelire nu e atat de sincera pe cat ar parea. Si eu am vazut, aproape de fiecare data, o parere de rau, chiar si ascunsa, pe chipul celui care isi ia tara, si pe el isnsusi, in ras, de necaz si descurajare. Am vazut oameni aprinzandu-se pe chestiuni nationale, dincolo de asteptarile mele cele mai optimiste, atunci cand li se pare ca au o umbra de speranta. Nu e totul pierdut.

La randul meu, am momente, ca asta, in care nu ma pot impiedica sa vad ce e frumos, iar uratul dispare in umbra. La fel cum am momente in care mi se pare ca nimic nu ne poate salva – mai ales cand ma plimb prin aglomeratiile din orasele mari. Dar nu mai am optiunea de a ma face ca nu sunt roman. Una peste alta, as zice ca ma mentin pe o medie in care – deşi nu s-ar zice – nu ma exaltez prea tare, dar nici nu ma descurajez. Deşi am momente in care cred ca m-as putea exalta peste poate – ma surprind şi pe mine in momente de aprindere sincere, la fel ca ale multor oameni la care nu te astepti. Nu toţi romanii nu işi iubesc tara, dar momentan le e ruşine de ea, ca de un stigmat şi nu şi-o asuma – şi nu işi asuma nici schimbarea ei. Asteapta. Nu ştiu ce ar putea cataliza, la un moment dat, toate energiile astea, dar cred ca va fi ceva.

Apoi, imi dau seama – anost – cel mai adesea, ca, şi in momentele de disperare şi dezgust, nu poporul imi e insuportabil, ci manelismul generalizat. Cred ca exista un familiarism şi un telurism, in noi, care ne face mai susceptibili ca pe alţii la direcţia asta, dar nu cred ca manelismul ne caracterizeaza, in sine. Cred ca valorile romanilor, inclusiv cei de la tara, nu intelectualitatea, acolo unde şi le-au pastrat, sunt cat se poate de antitetice manelismului, chiar daca nu apare evident acest lucru, ca stil personal. Astea sunt influente pe care le-am imprumutat de la minoritati conlocuitoare – supara-se cine s-o supara – iar batranii, in general, le infiereaza (evident, nu ne putem tagadui propria permeabilitate la ele). Chiar daca sunt aceiasi batrani care nu au inteles, adesea, sa işi educe copiii spre protejarea unor valori – pe care, de multe ori, nu le-au protejat nici ei – le-au luat de bune – şi aşa dispar. La fel ca şi altele, ingaduinta are doua taisuri. Lipsa de educaţie este ce este, peste tot in lume. La noi a luat tipologia asta, din cauza unor predispoziţii care nasc, in egala masura, calitati precum: raportarea personala la aproape, lipsa de dogmatism sau inaderenta la sofisme şi construcţii umane, absenta fanatismului, etc.

Eu, la fel ca şi Puric, cred ca nu asta (manelismul) e esenţa poporului roman. Cred ca trebuie sa ne redescoperim, raportandu-ne la noi acolo unde ne-am alterat cel mai puţin şi la o tipologie istorica. Cred ca exista o distinctie intre „popor” şi „populaţie”. Tendintele in intreaga lume, sunt de a transforma, din motive obiective sau subiective, popoarele in populatii – la noi, toate aceste ipostaze au fost exacerbate şi combinate. Cat din „populaţie” este inerenta unui „popor” este o alta discuţie şi uneori ma intreb daca construcţia de „popor”, ca ipostaza purificata a populatiei, una a virtutilor, nu este, de fapt, una virtuala – ma intreb cat a existat cu adevarat, in istorie, cat e marketing naţional, din vremea cand il practicam şi noi – şi ne respectam mai mult. Dar ştiu ca au existat, pe vremuri – şi mai exista, inca – oameni care fac parte din popor, nu din populaţie. Mai mulţi decat am crede, privind la televizor. Oameni vii şi frumosi. Mai stiu ca o populaţie devine din ce in ce mai „popor” cand incepe sa se vada ca popor. Mai ştiu ca, indiferent de inerentul de populatie din popor, nu ea trebuie sa dea direcţia unei tari, oricare ar fi ea, ci ipostazele cele mai bune ale poporului – populatia trebuie sa le urmeze.

Olaf Tryggvasson, noiembrie 2011